Legenda mărțișorului în tradiția românească

Legenda Mărțișorului spune că Soarele a coborât într-un sat la horă și a fost răpit de un zmeu răuvoitor, ceea ce a făcut ca oamenii să fie supărați și să refuze să vorbească, să râdă și să se distreze1. O altă legendă spune că o mamă a primit un fir de foc de la zâna primăvară pentru a-l pune în părul fiicei sale bolnave, dar firul era prea fierbinte și nu a putut fi pus, iar apoi a venit zâna iarnă și a dat un fir de zăpadă, iar mama a pus ambele fire în părul fiicei, care s-a vindecat. 

Martișorul este o amuletă formată din doi ciucuri, unul alb și unul roșu, care simbolizează dragostea și puritatea. Semnificația literară a cuvântului "martisor" este "micul martie".

În tradiția populară românească luna martie se numește Mărțisor, acum începe aratul și semănatul, se curățâ livezile și grădinile, se scot stupii de la iernat și se „retează” fagurii de miere utilizați ca leac în medicina populară. Despre luna martie se spune că este cea mai nesănătoasă lună.

Martie a luat de la toate lunile câteva zile, ca să arate că el e mai tare, și de aceea el are mai multe zile decât lunile celelalte. Se mai spune că în martie, la lună nouă, gospodina ia mătura și, măturând, zice: „Marș din casă, puricii afară!” (sau „Bolile afară!”). Se face de trei ori și se crede că se scapă de purici sau de boli.

Tăranii spun ca urzica e buruiana lunii martie, deoarece aceasta este iute și în același timp tare, iar cine o mănâncă se întărește, fiind cea dintâi buruiană.

Luna Martie este luna în care strigoii și vârcolacii „umblă mai tare”, drept pentru care creștinii afumă casele cu tămâie spre a fi feriți de duhurile rele sau de vise urâte. În ceea ce privește prevestirea vremii se spune că dacă martie-i cu rouă, după Paști mult plouă, cu cat mai uscat va fi martie, cu atât mai umed va fi aprilie, tunetele din martie arată an mănos, dacă cântă cucul în luna martie, pe la început, are să fie anul mănos, dacă în martie nu poți semăna ovazul de ploi multe, atunci nici toamna nu vei putea semăna grâul de ploi multe. Altă tradiție spune că apa de ploaie din luna martie trebuie adunată deoarece e bună de multe lucruri. Se folosesc de ea fetele, spălandu-se pe obraz, zicându-se că întinde pielea.

Mărţişorul este o sărbătoare prag de trecere dintr-un anotimp în altul care celebrează venirea primaverii, când se fac tot felul de acte ritualice, ceremoniale pentru ca această trecere să se facă sub cele mai bune auspicii.

Dăruit de 1 martie, Mărțișorul este un obicei specific românesc cu o istorie de peste 8.000 de ani. Primele mărțișoare găsite de cercetători erau pietre mici de râu vopsite în alb și roșu, înșirate pe ață, care se pare că se purtau la gât. Culoarea albă semifica focul, sângele și soarele și era atribuită femeii – deci vieții. Albul, semnificând albul norilor și limpezimea apelor care era asociat cu înțelepciunea masculină. Șnurul mărțișorului semifica tocmai împletirea inseparabilă a celor două principii, feminin și masculin. În trecut, mărţişorul se punea la pomii fructiferi ceea ce înseamna că are o pronunţată funcţie de cult de fertilitate, dar înglobează şi altele de natură apotropaică pentru că fetele, ca să nu se lege vrăjuri de ele, se duceau şi-l aruncau pe mărţişor acolo unde se întorcea apa-ndărăt. Este considerat şi simbol al dragostei pentru că era dăruit reciproc, adică de către fete flăcăilor şi de către flăcăi fetelor. Dar nu numai atât.

Mărțișor în Maramureș

Acest gest în Maramureş, păstrat și în zilele noastre şi în alte zone ale ţării era însoţit de dăruiri reciproce: fata îi dădea o pălărie flăcăului, flăcăul îi dădea fetei o furcă de tors frumos împistrită ( ornată). Pentru a marca cum se cuvine o sărbătoare atât de importantă în lumea satului, băieţii şi fetele organizează și astăzi petreceri, asemeni vergelurilor (joc țărănesc).

Fiecare fecior merge acasă la fata aleasă și curtată toată iarna înainte cu câteva ore de începerea vergelului și o conduce în sat ajutând-o să ducă coșarca (coșul) cu prăjituri și mâncare.

Până la miezul nopții fiecare făcău se duce cu perechea şi dansează ( joacă). După miezul nopții, fetele desfac coşercile, sau straiţe, cum se numesc în funcție de zonele folclorice ale Maramureșului. Le desfac şi scot din ele bunătățile aduse de acestea iar feciorii servesc pe toți participanții la eveniment cu horincă. Aceste petreceri, în fapt, sunt nişte ofrande rituale care au ca scop îmbunarea unor divinităţi pentru bunul mers al vieţii şi al activităţilor gospodăreşti de peste an. La fel şi darurile. Şi ele au aceeaşi menire. Darul în sine are o încărcătura magică şi nu este numai o legătură sentimentală între cei doi care se dăruiesc unul altuia, ci si o ofrandă adusă unor zeităţi care trebuie să aibe grijă ca totul să meargă bine pentru cel care dăruia şi cel care primea.

Cele mai vechi mărţişoare în Maramureș, erau cele din fire de lână care aveau canafi la capăt, de regulă din două culori care aveau o simbolistică, roşu este culoarea sângelui iar culoarea albă este culoarea purităţii. În unele sate se folosea şi culoarea verde care de asemenea are o foarte mare importanţă în lumea arhaică pentru că semnifica speranţa.

În trecut, Mărţisorul avea şi o funcţie socială pentru că diferenţia clasele sociale. Cei bogaţi întotdeauna adăugau la canafi monede de aur şi de argint care la rândul lor simbolizau bogăţie, respectiv puritate. Argintul, după cum șim din poveștile cu vampiri româneşti, însemna puritate şi de asemenea din descântecele străbune: Să rămâie curat, luminat ca arjintu strecurat Era deci etalonul purităţii. Sigur, cei care nu erau avuţi şi nu-şi permiteau multe lucruri lumeşti, foloseau doar o monedă de argint. Multe familii păstrau această monedă de argint găurită şi o transmiteau din generaţie în generaţie. Bănuţul nu se folosea însă doar la mărţişor, ci se făcea uz de el şi la marile sărbători. De pe el se spălau ritualic membrii familiei. Se aducea apă neîncepută, se punea banul şi se spălau de regulă înainte de răsăritul soarelui. Pe lângă mărţişorul din lână despre care am vorbit mai devreme, se mai făceau şi altele, din materie vegetală spre exemplu. Dacă ieşeau din zăpadă în timp util, ghioceii dar şi alte plante cu puteri magice deveneau mărţişoare. Bărbănocul era una dintre florile foarte folosite.

Obiceiul de purtare al mărţişorului era diferit, de la regiune la regiune, de la sat la sat. Se purta o zi, o săptămână, o lună sau chiar până când înflorea primul copac. De obicei acesta era porumbelul care se şi pricopsea cu mărţişorul, dacă purtătorul dorea, dacă nu atunci îi revenea unui cireş, măr, păr etc. Astfel se credea că rodul este stimulat şi va fi mai bogat.

Mărţişorul era purtat de toţi componenţii familiei, cu precădere de către femei dar şi de către fete şi feciori. Băieţii îl purtau la pălărie, în timp ce fetele îl purtau ba la piept, ba la şold, ce-i drept mai rar, dar se purta şi acolo. Mărţişorul se purta şi la gât, mai ales cel cu monede, obicei care certfică faptul că în vechime mărţişorul a fost plasat între talismane.

În trecut era credința că cei care poartă mărțișor vor avea noroc tot anul, drept urmare, fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr și-l țineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu șnurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv își cumpărau caș, pentru ca tot anul să le fie fața frumoasă și albă. În această zi, bărbaţii oferă doamnelor şi domnişoarelor apropiate mărţişoare, despre care se consideră că sunt aducătoare de fericire si noroc. În Bucovina, însă, cei care primesc mărţişoarele sunt bărbaţii. În jurul mărțișorului au apărut o mulțime de legende și povești care mai sunt transmise celor tineri și astăzi.

LEGENDE

Pe 1 martie, fetele si femeile "isi pun o baba", ca sa stie cum vor fi tot anul: linistite si frumoase sau suparate si urate... Dupa cum le e baba. Sarbatorile si obiceiurile de la inceputul lunii martie sunt legate, multe dintre ele, de Dochia sau Baba Dochia, personaj mitic care apare des in folclorul romanesc.

Legendele Dochiei au fost legate de ceea ce se intampla intr-o viata de om, in lumea satului. Soacra si nora, aceste doua personaje antagonice, au inspirat si una dintre legendele despre Baba Dochia.

"Aceste tensiuni dintre soacra si nora sunt ingenios folosite pentru a reda opozitia dintre Anul Vechi, care moare, si Anul Nou, care se naste, dintre iarna si vara, dintre frig si caldura", ne spune domnul profesor doctor Ion Ghinoiu. Iata cum decurge totul. Baba Dochia, personificare a Anului Vechi, vrea sa-si urce oile la pasunea de pe munte in plina iarna. La sfarsitul lunii februarie si inceputul lunii martie. Ca sa se convinga ca a sosit momentul, isi trimite nora, care in unele legende este chiar sotia lui Dragobete, in padure sa-i aduca fragi copti. Ajutata de Dumnezeu, travestit in mos, nora gaseste fragii si ii aduce soacrei intr-o ulcica. Vazand fragii copti - simbol al verii - , Dochia incepe pregatirea turmei de oi pentru a o urca la munte. Baba nu ia in seama sfaturile celorlalti ciobani, care ii atrag atentia ca nu este momentul sa urce la munte, nu se teme nici de razbunarea Zeului Marte, caruia ii atribuie cuvinte jignitoare. Isi pune totusi pe ea 9 cojoace, sau 12 in alte variante, si incepe urcusul. Uneori o insoteste fiul sau. Cum incepe urcusul, incepe o ploaie mocaneasca, aceasta neincetand 9 zile si 9 nopti. Din cauza apei, cojoacele devin tot mai grele si Baba Dochia le dezbraca pe rand, cate unul pe zi, pana ramane doar in ie. Dupa alte legende, nu din cauza ploii s-ar fi dezbracat, ci din cauza unei calduri toride. Alte legende spun ca, pe drumul spre stana, Baba Dochia a tors din furca tinuta in brau firul martisorului. In ziua a 9-a sau a 12-a, reductie simbolica a lungimii anului de 12 luni, Dochia moare inghetata, impreuna cu turma ei, din cauza unui ger naprasnic. Marte, suparat ca i s-a nesocotit puterea, imprumuta cateva zile friguroase de la fratele sau mai mic, Februarie, pentru a o rapune pe Dochia.

Moartea Babei Dochia la 9 martie, echinoctiul de primavara pe stil vechi, este urmata imediat de nasterea pruncului Dochia. Peste trei luni, la solstitiul de vara, lanurile de grau sunt in parg, aceasta devine Zeita Fecioara, numita Sanziana sau Dragaica, peste alte trei luni, la echinoctiul de toamna, devine Zeita Muma, si, in sfarsit, spre solstitiul de iarna, este iar Zeita Baba.

Obiceiul de a bea 44 de pahare de vin in ziua de 9 martie este o reminiscenta a sarbatorilor bahice ale antichitatii. Oamenii credeau ca vinul baut de Macinici se transforma de-a lungul anului in sange si putere de munca. umarul paharelor cu vin corespunde cu numarul Sfintilor Mucenici din Sevastia.


ZILELE BABEI SAU URCUSUL

Este un ciclu de 9 sau 12 zile, corespunzator cu zilele de urcus ale Dochiei. Se pastreaza si astazi obiceiul "pusul babelor". Acesta consta in repartizarea celor 9 sau 12 zile de urcus pe persoanele de sex feminin dintr-o anumita colectivitate pentru a afla, pe principiul Similia similibus, cum le va fi firea de-a lungul intregului an. Obiceiurile si practicile magice de innoire a timpului se concentreaza, in prima zi a ciclului, 1 Martie, numita zonal Dochia, Marta, Martisor, si in ultima zi, la moartea Dochiei, 9 martie, numita Mosi, Macinici, 40 de Sfinti.

FOCURILE DE MACINICI

Incinerarea simbolica a spiritului iernii si renasterea spiritului verii se realizeaza simbolic, prin aprinderea focurilor rituale in dimineata zilei de 9 martie, stravechi inceput de Nou An Agrar. Divinitatea care moare si renaste simbolic la inceput de an este supusa unui rit funerar. Prin Banat, copiii scormoneau si bateau cu betele in focurile aprinse in curti si gradini, iar mamele lor imprastiau cenusa ramasa in jurul caselor si adaposturilor de animale. Focurile de Macinici curatau spatiul de forte malefice. Uneltele cu care copiii bat pamantul sa scoata caldura si coltul ierbii sunt modelate din aluat si mancate sacramental: Macinicii sunt, dupa coliva, cele mai cunoscute alimente rituale.

SPIRITUL MUCENICILOR

Legata de obiceiul aprinderii rituale a focurilor este baterea pamantului cu maiurile, practica magica efectuata de copii in ziua de Macinici pentru alungarea frigului. In timp ce loveau pamantul cu betele, strigau: "Intra frig si iesi caldura,/ sa se faca vreme buna/Pe la noi pe batatura!". Se credea ca pamantul era batut cu maiurile de catre Mosi, spirite ale stramosilor, identificate in Calendarul Crestin- Ortodox cu cei 40 de Sfinti Mucenici din Cetatea Sevastiei. In timp ce bat pamantul, acestia s-ar indemna strigand in cor: "Patruzeci de sfinti voinici,/Dati cu botele-n pamant,/ Ca sa tune (intre) frigul,/Sa iasa caldura!?"


Articol realizat cu sprijinul dlui profesor Ion Ghinoiu de la Institutul de Etnografie si Folclor "Constantin Brailoiu"